elvenpath

Mai mulţi cercetători în domeniul imaginii şi al simbolisticii au realizat o legătură între imagine şi simbol, asimilând, în anumite situaţii, imaginea, simbolului. Numeroşi sociologi se străduiesc să stabilească dimensiunile imaginii sub al cărei impact trăim în ziua de astăzi. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (Dicţionar de simboluri, 1969, 1993, p.17) susţin că simbolul reprezintă raporturile existente între imagini, idei, credinţe şi emoţii. Astfel, potrivit celor doi autori „ simbolul exprimă o realitate care satisface numeroase exigenţe ivite din dorinţa de a cunoaşte, de a iubi, de a duce o viaţă tihnită. Realitatea pe care o exprimă nu se identifică cu cea înfăţişată de trăsăturile exterioare ale imaginii ( ţap, stea sau bob de grâu )”. Cu toate acestea, imaginea capătă valoare de simbol doar atunci când cel care o contemplă este dispus să facă un transfer imaginar , simplu sau complex în realitate, transfer ce plasează subiectul înăuntrul simbolului, după cum şi simbolul va trece înăuntrul individului, ambii membri ai cuplului beneficiind de forţa dinamică a celuilalt şi participând, prin desfiinţarea frontierelor ridicate de aparenţe, la o viaţă comună.
Vorbind despre clasificarea simbolurilor, Gilbert Durand, citat de J. Chevalier şi A. Gheerbrant (1969, 1993, p. 51) preia principile propuse de antropologia structurală, susţinând că „utilizează o metodă întru totul pragmatică şi relativistă, bazată pe convergenţă, pentru a repera vastele constelaţii de imagini, ce reprezintă o anumită constanţă, parând structurate de către un anumit izomorfism al simbolurilor convergente”. Simbolismul, ca teorie a simbolurilor, a existat din totdeauna, încă din vremea în care indivizii au gasit metodele prin inzermediul cărora să-i comunice celuilalt gândurile şi sentimentele.Vorbind despre simboluri, Walter Lippmann citat de Serghei Ceahotin (Violul mulţimilor prin propaganda politică, 2002, p.161) afirmă că acestea reprezintă „un truc pentru a crea sentimentul de solidaritate şi în acelaşi timp pentru a exploata excitarea maselor. (…) Simbolul e tabu. Societatea în întregime şi conducătorii în mod special, doresc ca simbolurile sub care ei acţionează să nu fie atinse de critică, pentru ca acestea să-şi conserve funcţia – care este aceea de a traduce dorinţa, voinţa colectivă. Fiecare lider conştient de
responsabilitatea sa se teme că critica ar putea împiedica transferul spiritului fiecăruia în simbol”. Simbolurile politice acţionează asupra formării şi stabilizării reprezentărilor politice, determinând o reacţie dorită de cel care face ca simbolul să acţioneze asupra celorlalţi indivizi.
Simbolurile politice sunt constituite atât din cuvinte, cât şi din sloganuri, insigne, logo-uri (simboluri grafice),steaguri, saluturi (gesturi), simboluri sonore. Pentru Machiavelli, „politica este arta de a-i face pe oameni să creadă” (Principele, 1995). Cuvintele, fie ele spuse sau scrise, pot fi utilizate în reprezentarea unuia sau mai multor fapte concrete, simple sau complexe, cât şi pentru o abstracţie sau pentru un ansamblu de idei abstracte, ştiinţifice sau filosofice. În politică, simbolurile reprezintă în general forme simple ce desemnează idei, sisteme de idei, doctrine, scheme.
Scena politică, indiferent de spaţiul unde se desfaşoară, este dominată de simboluri, bazându-se pe convingeri. Lucien Sfez evidenţiază relaţia dintre politică, simbol şi legitimitate : „ Politica e o chestiune de simbol, căci e o chestiune de legitimitate, adică de credinţe şi memorii validate” (apud Chiciudean Ion, 2001, p. 54).
Simbolurile politice orientează indivizii, dar şi grupurile, masele, în privinţa schimbărilor de atitudini. Coeziunea unei societăţi se realizează în jurul simbolurilor politice, deoarece ele sunt cele care trezesc şi alimentează reacţii emoţionale generale. Degradarea simbolurilor conduce automat la degradarea ordinii politice, în vreme ce decăderea puterii semnifică şi decăderea simbolurilor prin care s-a impus. Puterea se poate opune deteriorării simbolurilor sale, procedând ori la schimbarea acestora, prin înlocuirea cu altele noi, dar păstrând semnificaţiile celor vechi, ori la păstrarea simbolurilor vechi şi la denunţarea celor noi ca fiind străine.
În contextul actual al politicii româneşti şi nu numai, printre cele mai des utilizate simboluri politice se regăsesc democraţia şi corupţia. Şi dacă democraţia este simbolul politic folosit cu o conotaţie pozitivă, fiind adesea asociată libertăţii, corupţia este simbolul negativ ce semnifică fenomenul social care degradează ordinea şi forţa simbolică a statului, prin absolvirea de vină a purtătorilor de simbol ai acestei structuri (2001, p. 55).
Forţele politice din România duc o reală bătălie prin intermediul acestor simboluri, apelând, pentru a atinge latura sensibilă, emoţională a publicului ţintă, la diverse asocieri ale simbolurilor cu fapte concrete. Spre exemplu, majoritatea politicienilor marcanţi ai scenei politice româneşti asociază democraţia cu Revoluţia din 1989. Este binecunoscută celebra frază „sute de tineri şi-au vărsat sângele la Revoluţia din 1989 pentru democraţie!”, utilizată în majoritatea discursurilor politice. De asemenea, cel de al doilea simbol, corupţia, este utilizat în discursurile care vizează atacuri asupra adversarilor politici. Anul electoral 2004 a fost marcat de dispute şi controverse pe izbucnite în jurul acestui simbol. Astfel, reprezentanţi marcanţi ai „societăţii civile”, cum ar fi Cristian Pârvulescu, Alina Mungiu – Pippidi, Monica Macovei, Renate Weber au atacat în mod repetat, aproape obsesiv, simbolul corupţie. În momentul de faţă, corupţia este un simbol – flagel care domină în caracterizarea unui singur mare partid politic – Partidul Social Democrat, deşi nici unul dintre personajele acuzatoare nu a adus dovezi palpabile în ceea ce priveşte această stare de fapt. Corupţia şi combaterea acesteia constituie, de asemenea, un simbol din ce în ce mai des utilizat şi de forurile internaţionale, precum Uniunea Europeană, în contextul integrării europene.
Simbolurile politice sunt, într-un fel, o variantă stenografică a sloganului, a doctrinei şi a ideologiei unui partid politic, având avantajul de a fi simplu, scurt şi, deci, uşor de reţinut, acţionând rapid în formarea reflexului condiţionat vizat. Simbolul este cu atât mai eficient cu cât este mai sugestiv. În acest fel, simbolurile pot deveni extrem de active pentru a aduna şi uniformiza mulţimile. În ceea ce priveşte simbolurile grafice – logourile- utilizate de partidele din Romania, acestea sunt: Partidul Social Democrat (PSD)- trei trandafiri prinşi în mănunchi, desenaţi pe un fundal albastru ; Partidul Democrat (PD) – un trandafir desenat pe un fundal albastru ; Partidul Naţional Liberal (PNL) – săgeata ascendentă de culoare albastră desenată pe un fundal galben ; Alianţa Dreptate şi Adevăr – un chenar de culoare portocalie în interiorul căruia sunt trecute iniţialele D. A. ; Partidul Conservator (PC) – balanţa ; Partidul România Mare (PRM)– acvilă ce poartă o cruce în cioc; Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – ochiul. O parte din simbolurile grafice folosite de partidele din România s-a menţinut (PNL, PSD, PRM), o parte a fost creată în urma scindării unor partide (PD, care s-a inspirat din logo-ul PSD), iar altă parte s-a modificat odată cu modificarea denumirii, statutului, doctrinei şi programului partidului (PPCD). De asemenea, partidele care, pe parcursul unei perioade relativ scurte de timp, şi-au modificat, fie odată, fie în mod repetat, simbolurile au avut de suferit în ceea ce priveşte reprezetarea lor în mentalul colectiv, pierzându-şi astfel electoratul stabil.
În rândurile ce urmează mă voi opri asupra simbolurilor cromatice ale celor două principale forţe poltice care activează pe scena politică românească – Alianţa D.A., al cărei simbol cromatic îl reprezintă proeminenţa culorii „portocaliu” şi „albastru”, şi P.S.D., care foloseşte ca simbol cromatic culoarea „albastru”. Astfel, vom constata că războiul politic dus de cele două formaţiuni este şi unul imagologic.
Culoarea „portocaliu” întâlnită pe stema Alianţei Dreptate şi Adevăr are o dublă semnificaţie : iubire divină şi fărădelege. Potrivit Dicţionarului de simboluri (1993, pp. 121 – 122), portocaliul este cea mai actinică dintre culori,simbolizând în primul rând echilibrul dintre spirit şi libido. În cazul în care însă echilibrul interior se rupe, atunci portocaliul devine fie revelaţia iubirii divine – binecunoscute sunt veşmintele preoţilor Budişti -, fie emblema desfrâului, a necredinţei şi a luxurii. De asemenea, culoarea portocaliu este emblema puterii, a cumpătării şi a sobrietăţii dacă ne gândim că piatra de iacint (care este culoarea portocaliu) se regăsea pe pectoralul Marelui Preot din Ierusalim şi pe coroana regilor Angliei. Nu putem uita însă că în prezent, deşi designerii de modă atribuie culorii portocaliu o conotaţie pozitivă, aceasta este şi culoarea pe care o poartă, în mai multe state ale lumii, infractorii şi cei condamnaţi la moarte.
Un al doilea simbol cromatic care reprezintă în plan simbolic Alianţa D.A. îl constituie culoarea albastru, cu care este inscripţionată denumirea noii formaţiuni politice. Aici mi-aş permite să menţionez că alegerea făcută de reprezentanţii celor două partide care formează alianţa – P.N.L. şi P.D. – au greşit în alegerea făcută şi aceasta deoarece ei nu au ţinut cont de un anumit aspect care deja a început să coste în plan imagologic : în limbajul picturii şi în limbajul cromatic, cele două culori se resping (Album metodic, 1987, p. 52) din cauza contrastului mult prea mare între o culoare caldă (portocaliu) şi o culoare rece (albastru). De asemenea, conform opiniilor psihologilor, culorile calde facilitează percepţia figurii.
Albastrul, culoarea care predomină în reprezentarea Partidului Social Democrat, este considerată ca fiind cea mai adâncă, profundă din întreg spectrul cromatic. Pentru vechii egipteni,
albastrul este culoarea adevărului. De asemenea, albastrul este şi cea mai imaterială dintre culori, fiind alcătuită din transparenţă, din vid acumulat – al apei, al aerului, al cristalului, al diamantului (1993, p. 79). Fiind cea mai rece dintre culori, albastrul semnifică în acelaşi timp puritatea. Aplicată pe un obiect, culoarea albastră despovărează formele, le deschide, le desface. Simboliştii consideră că albastrul este „un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar. (…) Climat al irealităţii sau al suprarealităţii nemişcate, albastrul rezolvă în sine însuşi contradicţiile şi alternanţele care ritmează viaţa umană” (1993, p. 79). Budiştii consideră culoarea albastru ca fiind simbolul înţelepciunii transcendente. În sensul său negativ, albastrul poate însemna renunţare; în Germania, „a fi albastru” înseamnă a-ţi pierde cunoştinţa din cauza băuturii.